Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă, şi zic: “Lucrarea mea de laudă este pentru Împăratul!” Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba!  Psalmul 45:1                                                                                                                                             

 

free counters

 

 

Botez, 13-07-2014

 

“Ziua mulţumirii” 20 Oct.2013

 

“Ziua mulţumirii” 20 Oct.2013

 

“Ziua mulţumirii” 20 Oct.2013

 

Vasile Barac - Sibiu

ADRESA NOUĂ  A BISERICII BETEL

Începând cu data de 31.Decembrie 2012
programele bisericii Betel vor continua la adresa:
Joseph-Dollinger-Bogen 22
80807 München

Vineri seara începând cu orele 18:00
Duminica dimineaţa începând cu orele 10:00
                       

Aici aflaţi detalii despre Biserica Penticostală Română din München, continuarea lucrării începute în urmă cu aproximativ 13 ani....a luat fiinţă şi s-a format începând cu “doi sau trei”. Promisiunea Domnului din Matei 18:20 a fost, este şi va fi valabilă oridecâte ori ne adunăm în Numele Lui. Am fost ceva mai mulţi de “doi sau trei”, câteva familii cu un scop de a forma o Biserică în limba română. La îndemnul pastorului Mihai Feher din Linz care ne-a ajutat în formarea bisericii ne-am adunat la subsolul casei noastre aproape 6 luni. Cu ajutorul Domnului şi fratelui Feher am continuat această lucrare în München care dă posibilitatea tuturor vorbitorilor de limbă română de a ne închina şi lăuda pe Domnul!

Isaia 55:10 Căci dupăcum ploaia şi zăpada se pogoară din ceruri, şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pămîntul şi-l fac să rodească şi să odrăslească, pentruca să dea sămânţă sămănătorului şi pîine celui ce mănâncă, tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele.”

CUM AR TREBUI SĂ FIE BISERICA!

Mi-este teamă de noul val de religie care a venit. A început în Statele Unite şi acum se răspândeşte. Este un fel de ezoterism al sufletului şi al minţii însoţit de fenomene ciudate. Mi-e teamă de orice nu necesită de curăţie de inimă şi neprihănire a conduitei în viaţa din partea individului.
Tânjesc de asemenea ca, prin îndurările blânde ale lui Cristos, să existe printre noi urmatoarele lucruri:
O simplitate frumoasă. Întotdeauna sunt precaut faţă de artificialitate şi complexitatea religiei. Aş vrea să văd simplitate. Domnul nostru Isus a fost unul dintre cei mai simpli oameni care a trait vreodată. Pur şi simplu, nu-L puteai implica în nimic formal. El a spus ce avea de spus la fel de frumos şi de natural precum cântă o pasăre dimineaţa în copac. Aceasta este ceea ce aş vrea să văd restaurat în biserici. Opusul acesteia este artificialitatea si complexitatea.
O dragoste creştinească radiantă. Îmi doresc să văd o restaurare a dragostei creştineşti care să radieze în aşa fel încât să fie imposibil să găseşti pe cineva care să vorbească cu asprime sau fără milă despre cineva sau cuiva. Aceasta necesită multa chibzuinţa şi multa rugaciune necontenită. Diavolul ar intra în convulsii. Ar fi atât de supărat şi aşa de dezamagit că ar sta îmbufnat ani în şir în iadul creat chiar de el. În această ultimă perioadă de moarte a dispensaţiunii
creştine ar trebui să existe un grup de creştini care să aibă dragoste radiantă, nişte oameni atât de iubitori încât să nu-i poţi face să vorbească nedrept şi fără milă.
Un sentiment de reverenţa plină de umilinţă. Sunt dezamăgit de faptul că venim la biserică fără sentimentul prezenţei lui Dumnezeu şi fără sentimentul reverenţei pline de umilinţa. Există religii false, secte religioase stranii şi secte ale creştinismului care cred că Îl ţin pe Dumnezeu într-o cutie şi atunci când se apropie de cutia aceea, simt o reverenţă plină de teamă şi de uimire. Binenţeles că tu şi eu vrem să fim izbaviţi de un asemenea păgânism sau de o asemenea sectă falsă. Dar am vrea de asemenea să vedem un grup de oameni care să fie ferm convins că Dumnezeu este cu ei – nu într-o cutie sau într-un biscuit, ci în mijlocul lor – să ştie că Isus Cristos este cu adevarat printre ei şi să aibă sentimentul reverenţei pline de umilintă atunci când se aduna împreună!.
O adiere a informalitaţii pline de bucurie. Marele predicator englez care a fost păstor timp de mulţi ani la capela Westminster din Londra – G. Chambal Morgan – şi-a lăsat biserica şi s-a dus în Ţara Galilor unde trezirea era în desfaşurare sub Evan Roberts la începutul secolului. A stat în acea ţară o vreme şi a absorbit slava ce ieşea de acolo. Am citit predica care a tinut-o congregatiei lui dupa aceea; a fost cea mai mustrătoare predică pe care a ţinut-o el vreodată.
Le-a spus:,,Cântările voastre sunt lipsite de bucurie, comportarea şi vorbirea sunt lipsite de bucurie şi nu aveţi acel avânt şi acea bucurie pe care am văzut-o în Ţara Galilor.”I-a sfătuit că au nevoie să ajungă într-un punct în care să-I cuprindă acea adiere a informalitaţii pline de bucurie.
Un loc în care fiecare să-i socotească pe ceilalţi mai buni decât pe ei însişi.
Ca urmare a acestui lucru, toţi ar trebui să dorească să slujească şi nimeni să nu caute să obţina o poziţie anume. Nimic nu e mai dureros de amuzant ca ambiţia în biserica lui Cristos. E ca şi cum un om, care ajunge într-o barcă de salvare datorită faptului că a fost salvat de la moarte în adâncurile oceanului, începe să se ambiţioneze pentru a deveni căpitanul micii bărcii în drumul acesteia de a-i salva pe cei ce sunt în ea. E ca şi cum un om ar vrea să pătrundă într-o zonă distrusă, lovită de cutremur în care oamenii mor, iar el se luptă pentru o poziţie înaltă acolo.
O sinceritate de copil. Iubesc copii datorită sinceritaţii lor incredibil de frumoase. Se uită la tine şi iţi spun cele mai simple lucruri posibile. Dacă ar fi puţin mai mari, ar roşii până în vârful urechilor, însă ei sunt absolute de neprefăcuţi. Îmi place să vorbesc cu ei, îmi place să vină la mine şi să stăm de vorbă, pentru ca înainte să plece întotdeauna îmi spun anumite lucruri. Dacă nu vrei să se afle ceva, nu spune celor micuţi, deoarece ei spun absolut orice. Nu au nimic de ascuns. Cred că, cu limitele cuvenite vârstei noastre adulte, ar trebui ca, din punct de vedere spiritual, să fim atât de neprefăcuţi încât să nu fie loc pentru duplicitate sau pentru nesinceritate.
O prezenţă a lui Cristos care să fie un miros placut de smirnă şi aloe. Când te obişnuieşti cu mirosul hainei Lui, nu mai vrei nimic mai puţin. Dacă nu ai mirosit niciodată smirnă sau aloea din plantele de fildeş putem să ne continuăm viaţa şi să nu tânjim după aşa ceva. Dar o singură adiere frumoasă a miresmei hainei Lui şi nu vom mai fi vreodata multumiţi cu ceva mai puţin!
Răspunsuri la rugăciuni.Minunile n-ar trebui să fie rar întâlnite. Nu sunt un predicator al miracolelor. Am fost în biserici în care se anunţau întâlniri în care urma să se înfăptuiască miracole. Dacă arunci o privire într-un ziar de sâmbătă, vei vedea din când în când pe cineva care ajunge în oraşul tău şi face următorul anunţ:,,Veniţi să vedeţi minuni\”.De acest fel de minuni  nu-mi pasă.
Nu poţi să obţii un miracol aşa cum obţii o reacţie chimica. Nu poţi să obţii un miracol, aşa cum obţii cine ştie ce act de magie făcut de un magician pe scenă. Dumnezeu nu se vinde în mâinile magicienilor religioşi. Eu nu cred în acest fel de miracole. Cred în miracolele pe care Dumnezeu le dă oamenilor Lui care traiesc atât de aproape de El, încât răspunsurile la rugăciuni sunt obişnuite iar minunile nu le sunt nefamiliale.
Johm Wesley nu şi-a permis niciodată să predice despre minuni, dar minuni care au urmat lucrarea lui John Wesley au fost de necrezut.Odată, trebuia să-şi împlinească o obligaţie, dar calul a început deodată să şchiopăteze şi nu a mai putut merge. Wesley s-a dat jos, a îngenunchiat lângă cal şi s-a rugat pentru vindecarea lui.A poi s-a urcat din nou şi a început să călăorească înspre locul în care trebuia să ajungă, fără ca animalul să mai şchiopăteze. Wesley nu a făcut reclamă acestei minuni şi nu a spus:\”O să ridicăm un cort mare şi o să facem miracolul cunoscut.” Dumnezeu pur şi simplu făcea aceste minuni pentru el.
Deşi Charles Spurgeon nu a predicat vindecarea, totuşi, în Londra s-au vindecat mai mulţi oameni ca răspuns la rugăciunile sale, decât a vindecat vreodată un doctor acolo. Despre acest fel de minuni vorbesc.
Aşa ar trebui sa fie Biserica…  
                          www.resursecrestine.ro

Trebuie să mergem la biserică?
  Această întrebare se face din ce în ce mai auzită şi izvorăşte din frământarea şi de pe buzele a tot mai mulţi oameni care se pare că Îl caută cu sinceritate pe Dumnezeu. Dacă această întrebare ar veni din partea celor mai lumeşti, a celor mai iubitori de bani, a celor mai bogaţi, a celor mai lacomi, a celor mai certăreţi participanţi, nu m-aş obosi să scriu; dar tocmai pentru că aceasta este frământarea acelora care s-au scârbit de viaţa duplicitară pe care o duc, de căderea permanentă în păcat, de lipsa de roade din viaţa lor şi de puţinele progrese pe care le-au făcut, de aceea, doresc să împărtăşesc aceste gânduri.
  Această întrebare îmi aduce aminte de o altă întrebare care se ridica frecvent cu ceva timp în urmă (mai puţin astăzi) de către un alt grup de participanţi la întâlnirile bisericilor: „Este bine să mergem la teatru?” Desigur, nu creştinii zeloşi, evlavioşi puneau această întrebare, ci aceia care şchiopătau de ambele picioare. Dar îndrăznesc să spun că se poate da acelaşi răspuns la ambele întrebări, deoarece astăzi „mersul la biserică” are aceeaşi motivaţie şi aduce aceleaşi efecte pentru cei mai mulţi participanţi ca şi mersul la teatru.
  Înainte de a mă împroşca cu pietre, dă-mi voie să mă apăr; şi te rog înaintea Celui ce este gata să vină să judece vii şi morţii (Isus Hristos) cercetează-ţi motivaţia cu care mergi la biserică şi ia aminte la efectele pe care le aduce în viaţa ta această practică ca să vezi dacă nu cumva eşti un om nelipsit de la teatru şi nu de la templu.
Cu câteva decenii în urmă Dr. A.W. Tozer spunea: „Mi se pare semnificativ; dacă nu chiar ameninţător, faptul că în limbajul bisericesc de astăzi apar atât de frecvent cuvintele program şi programare." Într-adevăr ceea ce a observat Dr. Tozer este semnificafiv (plin de semnificaţie), dar ceea ce a fost o ameninţare atunci, acum este o realitate tragică pe care o experimentăm. Adoptarea cuvântului program pentru a descrie întâlnirile de biserică, a fost o ameninţare pentru viitorul apropiat al bisericilor, ameninţare care suna aşa: în curând veţi fi teatre. Dar cel ce ne-a ameninţat odinioară, ne a prins acum: aţi devenit teatre. Pentru că cuvântul program a fost preluat din teatru şi era foarte bun acolo pentru că teatrul este un loc de privit pentru cei ce ocupă un loc în sală şi un loc de oferit spectacole pentru cei ce urcă pe podium; şi cine neagă faptul că este necesară o programare pentru susţinătorii de spectacole pentru ca apoi să fie anunţaţi şi privitorii?
  Conducătorii bisericilor din trecut nu s-au cutremurat când au văzut că cuvântul program li se potriveşte şi lor, că ceea ce trebuia să fie părtăşia sfinţilor a devenit un program, ci – lipsindu-le discernământul ca să vadă ameninţarea – l-au adoptat şi l-au sfinţit în loc să se pocăiască şi să se întroarcă la dragostea primilor creştini. Ne-au dat aurul părtăşiei sfinte pe arama sclipitoare a programului. Această practică L-a scos afară pe Domnul Isus Hristos din adunările noastre, şi în loc să ne adunăm în jurul Omului , ne strângem în jurul unui om, locul în care Isus Hristos trebuia să fie prezent în mijlocul mădularelor Sale, a devenit un loc în care unii ţin spectacole şi alţii le privesc. Va trebui să decidem acum dacă vom păşi pe urmele înaintaşilor noştri adoptând şi sfinţind cuvântul teatru pentru bisericile noastre, sau vom deschide prin pocăinţă Celui ce bate la uşa bisericilor???
  Problema nu este în cuvintele pe care le folosim, ci în faptul că aceste cuvinte descriu cel mai bine lucrurile care se petrec între noi că ceea ce trebuia să fie un loc unde slava lui Dumnezeu să se pogoare, Domnul Isus să fie în mijlocul sfinţilor Lui, fiecăruia să i se dea arătarea Duhului spre folosul altuia, a devenit un loc în care unii se programează să îşi joace rolul (piesa) de creştini, iar alţii vin să privească spectacolul prost pregătit. Cei mai mulţi slujitori de astăzi sunt actori. Ei nu trăiesc ceea ce pretind în faţa publicului. Predicatorul se pregăteşte să predice ca Spurgeon şi măcar că încearcă de sute de ori şi vede că nu poate, continuă. Coriştii sunt învăţaţi că cânte ca unii care au bucurie, să încerce să exprime pe faţă ceea ce, de fapt, nu au în inimă. Vin la biserică, îşi joacă rolul, dacă au reuşit să-l joace bine şi unii îi felicită, atunci pleacă bucuroşi acasă, dacă nu, nu-i nimic, încearcă duminica viitoare. Doamne ai milă de noi! Avem şi filme "creştine" care ne învaţă cum să ne comportăm ca Ieremia sau ca unul din proroci fără să depunem efort, doar privindu-le... Şi nimeni nu-şi dă seama că noi nu devenim ca unul din acei proroci, ci devenim ca aceia care au jucat rolul acelui proroc, devenim actori!? Încă puţină vreme, foarte puţină vreme şi actorii vor fi descoperiţi! Aceia care au pretins că sunt şi nu sunt vor fi arătaţi ca mincinoşi înaintea oştirilor cereşti şi înaintea tuturor oamenilor.
Nu mai e timpul să  ne mai jucăm de-a creştinul; e timpul să fim creştini!
Nu mai e timpul să  ne mai jucăm de-a mersul la biserică; e timpul să căutăm părtăşia cu sfinţii!
Nu mai e timpul să  mai vorbim despre rugăciune; e timpul să ne rugăm!
Nu mai este timp de pierdut în controverse cu privire la „botezul cu Duhul Sfânt”; trebuie să fim plini de Duh!
Nu mai e timpul să nu mai vorbim despre credinţă; e timpul să credem!
Nu mai e timpul să intrăm în polemici cu privire la cea de-a doua venire a Domnului Isus; e timpul să-L aşteptăm şi să iubim venirea Lui!
„De acum vremea s-a scurtat.”
„Se apropie ziua!”
Părtăşia creştină este esenţială pentru sănătatea spirituală a credinciosului şi el nu poate trăi o viaţă de biruinţă constantă fără ea, dar participarea la spectacole nu numai că nu este folositoare, dar este chiar dăunătoare!